Parcă mai` ieri eram copil
și biciuiam nemilos caii timpului
care trageau după ei caruța cu roți de lemn
unde îmi aruncasem grabit visurile.
Mai opream doar să mă joc noaptea, la început,
iar mai apoi, furam roua de pe buzele coapte
care îmi tăiau calea prin poienile înflorite,
dimineață.
Într-o zi am întâlnit un loc mirific
în care nu m-am abținut să nu opresc
și unde, parcă vrăjit, mi-am instalat tabăra,
am dezlegat caii și i-am lasat să pască,
visurile le-am adunat într-un sac
și întins pe iarbă mi le-am așezat sub cap.
M-am trezit spre seară parcă mai obosit,
noapte își împrăștia grăbită cearcănele negre
peste pajistea pustie înțepată de razele de lună.
Se lasă frigul și mă intreb:
-Unde mă grabesc?